Când l-am întâlnit pe comisarul european, Valdis Dombrovskis, zilele trecute, am ales să adresez o întrebare simplă, dar esențială: există vreo șansă ca Planul Național de Redresare și Reziliență să fie prelungit?
Răspunsul a fost clar: prelungirea nu este luată în calcul, iar statele membre trebuie să-și respecte angajamentele și să livreze ceea ce au promis. Cu alte cuvinte, tot ce se vehiculează în spațiul public despre o eventuală renegociere sau prelungire a PNRR-ului este pură fabulație. Regulamentul european este clar, iar termenul de 31 august 2026 nu se va schimba.
Am simțit nevoia să clarific public acest lucru pentru că, de prea multe ori, ni se servește iluzia că „vom mai avea timp”. Nu, nu vom mai avea. PNRR-ul, în forma sa finală, a fost deja renegociat și aprobat în 2025. România are acum 21,4 miliarde de euro la dispoziție, o sumă uriașă, dar care nu valorează nimic dacă nu suntem capabili să o transformăm în rezultate. De aici încolo, discuția nu mai este despre renegociere, ci despre absorbție accelerată, despre capacitatea noastră reală de a livra.
Și aici apare întrebarea pe care o pun și experții europeni: poate România, într-adevăr, să ducă acest plan până la capăt?
Răspunsul onest este că avem o șansă, dar doar dacă schimbăm radical modul în care funcționează administrația noastră. În treizeci de ani, România nu a reușit să construiască o arhitectură administrativă coerentă pentru proiecte mari. Ministerele lucrează separat, fiecare pe insula lui birocratică. Agențiile de implementare sunt subfinanțate și lipsite de competență managerială. Deciziile strategice se iau politic, nu pe criterii de eficiență. Iar ceea ce lipsește cel mai mult este o unitate de control real, un centru de coordonare care să țină toate rotițele în mișcare, așa cum au făcut Portugalia sau Grecia.
Dacă această structură de sus în jos nu se schimbă, riscăm să nu absorbim întreaga sumă, nu pentru că nu am avea proiecte, ci pentru că nu avem o mașină administrativă capabilă să le execute. Aceasta este marea noastră vulnerabilitate: sistemul, nu lipsa de bani.
A doua mare provocare ține de morală și de voință politică. PNRR-ul cere reforme reale, nu cosmetizate. Una dintre ele, poate cea mai grea, este reforma pensiilor speciale. Nu este un moft, este o condiție explicită impusă de Comisia Europeană ca parte a jaloanelor pentru plata tranşelor din PNRR. În planul aprobat scrie clar: eliminarea inechităților din sistemul de pensii, inclusiv al celor speciale, prin corelarea contribuției cu beneficiul.
Dar cum să reformezi un sistem din care tu însuți beneficiezi? Aceeași clasă politică și administrativă care ar trebui să taie aceste privilegii este cea care le încasează. Iar orice reformă reală ar însemna o auto-limitare a propriilor avantaje. Așa s-a ajuns la acele legi „cu parfum european”, care arată bine la Bruxelles, dar nu schimbă nimic în profunzime. De aici și neîncrederea Comisiei, care astăzi nu se mai mulțumește cu vorbe frumoase, ci vrea să vadă impact concret, măsurabil.
Mai există o întrebare firească: de ce ne-am asumat închiderea totală a centralelor pe cărbune, deși România abia își acoperă jumătate din necesarul intern de energie? Europa a forțat tranziția verde într-un ritm care nu ține cont de realitățile economice și geopolitice. Liberalizarea pieței energiei, închiderea accelerată a capacităților convenționale și dependența de importuri au lăsat economiile europene expuse.
Războiul din Ucraina nu a făcut decât să dezvăluie o fragilitate pe care mulți o intuiseră: Uniunea Europeană nu era pregătită să-și asigure autonomia energetică reală în timp ce își reducea drastic producția internă.
România, la fel ca alte state, nu a avut o strategie clară de substituție energetică. Am mizat pe granturi pentru eolian și solar, dar fără o viziune de echilibru între vechi și nou.
Continuarea în acest ritm, fără ajustări de bun-simț, ne duce la pieire economică și socială. Românii plătesc deja un preț uriaș pentru politici energetice grăbite, impuse fără un plan realist de protecție a populației și a industriei. Costul vieții a explodat, iar competitivitatea economiei este pusă în genunchi.
Un jalon care cere sacrificarea stabilității naționale și a puterii de cumpărare a cetățenilor nu mai poate fi justificat. Este o dovadă de luciditate, nu de rebeliune, să recunoaștem că unele obiective trebuie reevaluate. Tranziția verde nu trebuie să fie o formă de pedeapsă, ci un drum al inteligenței economice.
Toate acestea ne aduc la concluzia pe care nu avem voie să o ignorăm. România are până la 31 august 2026 banii pe masă, un plan aprobat și o fereastră foarte scurtă să dovedească că poate fi un stat european funcțional. Dar, în acest moment, nu are echipa administrativă, disciplina politică și voința morală necesare pentru a duce reforma până la capăt. Dacă nu se produce rapid un șoc de luciditate la nivelul conducerii, o trezire la realitate, o limpezire a minților, vom repeta scenariul clasic: am avut bani, dar nu am știut să-i folosim.
Deputat AUR,
Ioana Ramona Bruyseels
