Am cerut răspunsuri clare pentru cei care pot suporta costul real al acordului UE–Mercosur: fermierii, producătorii și consumatorii români. Ce am primit în schimb sunt constatări, nu măsuri.
Ce le spunem astăzi celor care întreabă ce face statul dacă Mercosur le lovește piața, veniturile și siguranța? De la 1 mai 2026, Mercosur nu mai este o discuție îndepărtată. Devine o presiune comercială care se poate simți direct pe piața Uniunii Europene. Pentru România, asta poate însemna concurență mai dură pentru produsele exportate în UE, presiune suplimentară în piața internă, risc mai mare pentru sectoarele sensibile și nevoia unor controale mult mai riguroase asupra produselor care intră pe piață.
Tocmai de aceea am cerut lămuriri oficiale de la Ministerul Agriculturii și de la Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene. Din păcate, răspunsurile primite nu ne permit să spunem că statul are pregătit un plan clar. Putem spune doar atât: autoritățile recunosc riscurile, dar nu arată că au pregătit măsuri concrete.
Ministerul Agriculturii admite, chiar prin propriul răspuns, că acordul Mercosur poate aduce vulnerabilități serioase pentru România: concurență neloială, presiune asupra sectoarelor sensibile, produse obținute în condiții care nu respectă aceleași standarde impuse fermierilor europeni, riscuri pentru competitivitatea producătorilor români și nevoia unor măsuri de salvgardare, trasabilitate și control. Cu alte cuvinte, statul știe foarte bine că acest acord poate produce efecte grave.
La fel de important este că din răspunsurile oficiale nu reiese existența unei evaluări de impact clare pentru România. Nu ni se indică un studiu, nu ni se prezintă scenarii și nu ni se arată ce efecte sunt estimate concret asupra fermierilor, producătorilor, exporturilor românești sau pieței interne. Or, fără o analiză serioasă, pe date și sectoare, orice discuție despre protecție, compensare și control riscă să rămână la nivel de intenție, nu de politică publică reală.
Problema este că exact acolo unde ar fi trebuit să înceapă protecția, începe ambiguitatea. Nu ni se spune ce măsuri concrete sunt pregătite, ce mecanisme reale există pentru sectoarele vulnerabile, ce controale suplimentare vor proteja piața și în ce termen poate interveni statul dacă aceasta este destabilizată. Răspunsul vorbește despre riscuri, dar nu arată o capacitate reală de reacție.
Și mai grav este că, atunci când vorbește despre trasabilitate, control și respectarea standardelor, Ministerul Agriculturii nu explică mecanismul concret prin care aceste garanții ar urma să funcționeze. Cine face efectiv controalele? Ce instituții răspund? Există suficiente resurse, proceduri și laboratoare pentru verificarea produselor care intră pe piață? Există o coordonare clară între autoritățile vamale, sanitar-veterinare și cele fitosanitare? Din răspunsul ministerului nu reiese nimic concret în această privință. Or, fără capacitate reală de control, protecția producătorului și a consumatorului român riscă să rămână doar o formulă birocratică.
La fel de neclar este și ce sprijin concret ar putea primi cei afectați. Dacă agricultura românească va fi lovită de efectele Mercosur, este firesc să întrebăm din ce bani vor fi sprijiniți fermierii și producătorii români și dacă există fonduri europene care pot fi folosite rapid. Tocmai aici răspunsul statului se rupe. Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene nu oferă nimic concret. Spune doar că subiectul nu intră în sfera sa de competență și trimite mai departe către Ministerul Agriculturii. Fără soluții, fără instrumente indicate și fără o explicație clară despre ce sprijin ar putea exista în realitate pentru cei afectați.
Asta este imaginea reală lăsată de aceste documente: două ministere care admit indirect că problema există, dar niciunul care să arate că statul român este pregătit să o gestioneze. MADR descrie pericolul, dar nu îl transformă într-un plan. MIPE evită exact punctul în care era nevoie de claritate.
Mai grav este că autoritățile nu pot invoca lipsa de avertisment. Chiar Ministerul Agriculturii reproduce îngrijorările organizațiilor de producători, care au semnalat clar riscurile pentru sectoarele sensibile. Statul nu poate spune că nu a știut. A știut. A recunoscut. Dar nu a trecut de la constatare la acțiune.
Clauzele europene de salvgardare pot exista pe hârtie. Dar fără pregătire reală în România, costul întârzierii îl vor plăti fermierii, producătorii și, în final, consumatorii români.
Deputat AUR,
Ramona Ioana Bruynseels
